Poezii si Ganduri

Am întâlnit în a mea cale 
Un spin cǎzut dintr-o coroanǎ 
Purtatǎ de un Sfânt cu jale 
Ce-avea pe frunte numai ranǎ. 

Am vrut sǎ îl ridic din drumul  
De-atâtea vremi bǎtǎtorit,  
Dar el mi-a înţepat piciorul 
Şi-n talpǎ mai adânc s-a-nfipt. 

Şi-am înţeles atunci durerea 
Ce Domnul Isus a-ndurat-o: 
Cu mult mai mare ca aceea  
Pe care spinul mi-a fǎcut-o.

Când deschid Sfânta Scripturǎ 
Şi-o citesc îndurerat, 
Ea-mi vorbeşte fǎrǎ gurǎ; 
Sufletul mi-e alinat. 

Mintea cugetǎ-a ei lege 
Sǎ o înţeleg deplin 
Cǎci ea poate sǎ dezlege 
Lanţul greului meu chin.

Mai cheamă-mi iar, Isus, a mea fiinţă
cu dor fierbinte să-Ţi dea închinare.
Suspinul rugilor din odăiţă
să îl destăinuie de prin unghere.

Mai spune-mi care-i voia-n a mea viaţă
când Sfântul Tău Cuvânt eu îl deschid
şi-o scrie pe a inimii tăbliţă;
poruncile-i în mine să le-nchid.

Primeşte, Doamne, ruga mea târzie,
Cǎci eu Te chem cu sufletul zdrobit.
Am pribegit prin lumea cea pustie
Dar vin la Tine sǎ fiu izbǎvit.

Când ziua se iţise la fereastrǎ
Eu am pornit grǎbit în lucrul meu;
Uitasem sǎ-mi plec inima de piatrǎ
Şi sǎ-Ţi cer ajutorul peste greu.

M-ai deşteptat în adieri de cânturi
Ce aminteau de versuri de demult
Ce s-au sǎdit în suflet şi în gânduri
Şi-acum îmi pare bine cǎ le-ascult.

Şi mi-ai zâmbit cu soarele o datǎ
Iar inima a tresǎrit uşor;
Eu nu ştiam ce-i dragostea curatǎ
Când am simţit atunci al ei fior.

M-am îndrǎgostit -ştiu bine-
Şi ca valul de mǎrgean
Ce se-nalţǎ diafan,
Urc s-ajung şi eu la Tine.

Mǎ grǎbesc cǎci necredinţa
Vrea sǎ-şi punǎ gheara ei
Fǎrǎ vorbǎ sau temei
Şi sǎ-mi zgârie credinţa.

Dar eu urc tot mai departe
Pe o scarǎ pân' la cer
Şi-n al inimii unghere.
Tot sǎdesc frânturi de şoapte

O lacrimǎ din cer s-a scurs
În podul palmei mâinii mele
Şi-acolo unde ea a curs
Au apǎrut mai multe perle.

Una din ele e credinţa
În ce-i adevǎrat şi sfânt,
A doua este pocǎinţa
Şi plecǎciunea la pǎmânt.

O altǎ perlǎ minunatǎ
Este iertarea tuturor
Ce îmi greşesc cu vorbǎ, faptǎ;
Sǎ fiu mereu un iertǎtor.

Mă îndrăgostisem de El, deşi îl cunoşteam prea puţin din auzite. Era atât de atent; micile gesturi de dragoste mă fascinau.

Dimineaţa mă săruta drăgăstos pe frunte şi trimitea soarele să îmi mângâie făptura. Apoi mă însoţea oriunde mergeam însă nu şi-n cele mai jalnice locuri prin care mai cutreieram din când în când.

Seara îmi trimitea greierii sub ferestre să îmi cânte şi aşa adormeam. Dar mă veghea în continuare la fel de atent, niciodată neobosit.

Avea întotdeauna timp să mă asculte; nu se despărţea de mine nici o secundă. Nu ţipa la mine, nu vorbea dar, ciudat, îl auzeam în susurul dulce de izvor, în trilul păsărelelor, în inima mea. Iar glasul Lui era atât de fermecător, atât de suav!